miercuri, 5 octombrie 2016

CXIV

"Îmi pare bine că sunteţi iar aici."
"Şi mie-mi pare bine."
Portarul a apăsat butonul liftului pentru mine. În mîini aveam toată lenjeria de pat.

Nu contează cât de... oricum sunt, castanele mereu mă încîntă. Nu ştiu ce-i cu fructele astea maronii de mereu îmi dau o uşoară stare de confort. Cam ca şi cum aş revedea un prieten vechi, frânt într-un milion de fragmente. O carte pe care o ador, descompusă în fîşii ce sunt împrăştiate pe jos oriunde merg.
Ambele comparaţii sunt cretine, dar chiar n-am nimic mai bun acum.
Cred că teama de eşec s-a dizolvat din mine în clipa în care am realizat că mai nasol de atît doar cu încăpăţînare aş putea s-o fac. Pînă la urmă, nici nu ştiu cît e vina mea şi cît nu.
Îmi conserv mintea într-o amorţire ce mă face să uit de tot. Încerc să glumesc despre ce şi cum o duc, dar cred că mi-e frică c-am futut meciul de-a binelea.
Concomitent, îmi doresc enorm să renunţ şi să lupt. Habar n-am ce dracu să fac. Mă simt singură şi complet rătăcită. Nu ştiu cine sau ce sunt, sau ce mi-aş dori să fiu.
Oamenii rîd cu atît mai tare cu cît mi se adîncesc în mine rădăcnile autodistrugerii mentale. Problema nu e că e un război în mine, nici că am bătut în retragere, ci că am renunţat cu toţii.
Ne e foame, frig, frică, sunt toţi nervoşi, suntem goi şi complet dezorientaţi.
I have nothing.
E probabil una din frazele mele preferate. E şi normal, doar e o frază ce-a fost reabsorbită în adîncurile creierului meu de atît de mult timp..
Am constant senzaţia că sunt inutilă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu