A trecut aproape un an de cînd n-am mai scris aici. Nu pentru că nu am mai scris deloc, ci pentru că... nu ştiu. Nici măcar nu-mi pot aduna gîndurile ca să debitez ceva coerent.
Au trecut multe peste mine. Stresul, depresia şi anxietatea, cuvintele astea cu încărcătura lor semantică ce nu par să aibă sens pentru o parte din oameni. Am scris o licenţă despre ce mi-am dorit, aproape de limita sănătăţii mele mentale, finalizînd-o într-un bar aproape de facultate cu wi-fi şi cafea ieftină.
A murit una din persoanele mele preferate cu o săptămînă înainte de licenţă şi creierul mi-a zăcut într-o supă amorfă de amorţire. Mi-aş fi dorit să mă vadă cu tocă, ţinîndu-mi discursul penibil ş să-mi audă vocea tremurând de emoţii.
Mă simt de parcă am eşuat. În capul meu rulează etern aceeşi bandă. Mă sperie existenţa propriului orgoliu. Mi-e frică că nu o să fiu fericită. Nici stima mea de sine nu e cel mai încîntător subiect. Mi-e ruşine de lamentaţiile mele, la fel ca în iarnă cînd mi-era ruşine că plîng în faţa psiholoagei. Încă îmi e.
Nu ştiu cine dracu sunt. Nu ştiu nici ce fac. Zac într-un stadiu constant de învăţăcel inapt, sub teroarea constantă că viitorul meu e cvasiinexistent sau sortit eşecului.
Încurajările, puţine, zise pe un ton lipsit de inflexiuni aproape mă rănesc. Trăiesc cu paranoia că nimeni nu mă place, dar toţi sunt politicoşi şi atunci mimează aprecierea.
Mă adap dintr-o afecţiune fictivă pe care o strîng în grămăjoare cît mai compacte, încercînd să ignor faptul că de fapt nimeni nu-şi doreşte să mă cunoască pe de-a-ntregul, ci doar să mă arunce sub preşul unui singur lucru pe care l-am făcut sau gîndit. Cel puţin asta cred.
Mă îndoiesc de claritatea, concizia şi inteligenţa mea. Aş vrea să zic talent, dar mă dezgustă propria mediocritate de prea mulţi ani ca să mă mai chinui să-l adun la socoteală.
Ideile-mi sunt frigide şi sterpe. Redundanţa lor mă întristează şi mă face să mă simt invalidă.
Nu am nimic al meu, şi asta mă consumă. Nu am nici o realizare. Sunt un nimeni într-o masă eterogenă de fiinţe. Aşa-zisele mele aptitudini sunt inutile în viaţa reală, dacă ignorăm capacitatea de a găti o masă completă de nuntă pentru o familie restrînsă de somalezi.
Umorul meu e ciudat sau şters, şi toate încercările mele de a fi zen par să eşueze într-o sforţare artificială. Nimic nu merge bine propriu-zis. Nu se întrevede o luminiţă la capătul tunelului şi simt că vreau să renunţ şi să nu mai fac nimic decît să eşuez. Vreau ca grijile mele să fie mici şi previzibile, gestionabile prin calm, nu hazard.
Vreau să mi se zică că-s frumoasă, că am un suflet apreciabil, că-s ambiţioasă şi puernică pînă la graniţa cu încăpăţînarea nesănătoasă. Să fiu alintată. Să nu trebuiască să îndur de fiecare dată o tonă de mizerii şi dificultăţi.
Mă simt redusă la stadiul de mobilă inadecvată.