Autosuficienţă în literatura fiinţei

Insomnie, tulburări şi stabilitate. Deja sună dramatic.
Existenţa mea e fluidă şi mai nou se învîrte în jurul ideii de mulţumire de sine. Nu e  tocmai un secret că am o părere mizerabilă legată de tot ce ţine de personalitatea şi fiinţa mea. Sunt un zero barat, un nimic, o idee proastă, un concept nereuşit.
Oamenii încearcă să mă convingă de contrar. Nu ştiu exact de ce. Dacă aş avea vreun pic de mîndrie m-aş simţi flatată, dar aşa doar mă simt mai defectă.
Sunt conştientă de perspectivele celorlalţi şi le respect. Nu le asum pentru că nu cred în ele. Cumva atîrnă mereu o incertitudine.
O, sunt conştientă, foarte conştientă chiar, că ştiu face multe lucruri. Pot desena, scrie, citesc destul de mult, am o gîndire structurată, sunt sarcastică şi asta îmi conferă o doză de umor, uneori sunt chiar inteligentă, sunt atentă şi perfecţionistă, îmi fac treaba pînă la capăt şi o fac bine, ştiu să gătesc, cînt decent, nu judec, pot găsi Frumosul şi Urîtul în orice, sunt imparţială, hotărîtă, puternică şi aproape echilibrată. Oamenii pot vedea asta în mine. Le văd şi eu, dar mie îmi lipseşte principiul de autosuficienţă şi automulţumire. Dacă aş fi mai arogantă, m-aş compara cu Eliade.
Cred, deşi nu vreau să admit, că raportarea mea nu se face cu exteriorul. Nu-mi sunt mie suficientă. Puţin mă interesează de ce zic alţii. Deşi nu pare. Pare că depind foarte mult de aprobarea celorlalţi. Dar aprobarea lor îmi este inutilă. Cred că îmi doresc mai degrabă să mă rup de toţi şi să îi fac pe ceilalţi să depindă de mine. Pentru că aşa, cum sunt acum, nu aş reprezenta decît un mic dezechilibru temporar în cazul morţii sau dispariţiei. Cred că lucrul care mă determină să exist, să am încă o formă fizică, e o dorinţă egoistă şi arogantă de a ajunge centrul de existenţă al oamenilor. Nu, nu toţi. Unei sume oarecare. Să fiu un idol de argint. Să ajung atît de sus încît dacă aş cădea aş muri strivită de înălţime. Aşa că nu-mi sunt suficientă mie. Mai mult, mai mai mai..
Eu să reprezint un puct de referinţă. Eu să fiu Universul cuiva.
E o grandomanie absolut idioată, ştiu, dar mă face să funcţionez, mă determină să nu renunţ într-o stare de letargie automulţumită. Nu pot spune despre mine că sunt extraordinară, specială sau alte epitete. Pentru dublul meu nu sunt nimic, şi asta mă îndîrjeşte să nu renunţ.
Poate că oamenii credincioşi proiectează dublul în divinitate şi atunci se complac în ideea îngenuncherii mentale lui. Oricum niciodată nu vor ajunge nici pînă la călcîiul deităţii.
Eu nu. Ştiu că nu îmi pot modifica anumite aspecte fireşti ale vieţii, dar mă răzvrătesc şi îmi doresc ca ceea ce mă reliefează să mă înghită. Proporţiile să devină dacă nu absolute, măcar groteşti. Umflate, vizibile, groteşti. O asemenea nevoie am eu, de grotescul, de inesteticul iritant al propriei mele fiinţe. O trecere mentală care să mă nenorocească pentru că sunt limitată. Pentru că sunt o eretică ce se consumă precum Uroborus.
Nu mă raportez la ce vezi tu. Nu mă interesează, pentru că ştiu că vreau să ajung acolo unde nu mai zăreşti realitatea asta mizeră în care trăim, dar nici limita superioară. Şi să tot urc spre neant.
Atunci nu mă pot raporta la ce-mi zic oamenii. Nu sunt nici drăguţă, frumoasă nici atît, nici deşteaptă, nici talentată, nici nimic. Pentru că vreau să ajung în punctul în care nu mai există termeni de comparaţie. Singularitatea mea mă va face de nedescris.
O singurătatea ce mă transformă într-o figură androginică. Sunt contopirea sexelor şi-mi place la nebunie asta. Atîţia ani de rătăcire în propriul întuneric, de disperare, de o singurătate atît de acută încît acum sunt sociabilă, ca să pot să mă mint că recuperez prin sunetele de acum tăcerea chinuitoare a copilăriei. Nu recuperez nimic. Doar mă mint, şi ştiu asta. Şi învăţ, dumnezeule, cîte învăţ! fiecare om e subiectul unui amplu studiu, şi fiecare-şi are locul în insectarul gîndirii mele.
Pentru că ştiu că nu valorez nimic, vreau să ajung să valorez totul. Nu să mă simt mulţumită de existenţa asta mediocră şi să mă mint că sunt ceea ce nu sunt. Vreau să ajung prin mine la Androginul originar, cel de care zeii se temeau. Pentru că prin ceilalţi am constat că nu pot ajunge acolo. Oamenilor le e frică pentru că ceea ce le depăşeşte limitele de cunoaştere trezeşte instinctul animal. Mie nu mi-e frică. Ştiu că mă lupt cu morile de vînt, dar viaţa mea are un scop. Şi dacă totuşi reuşesc, în secunda în care eu voi fi TOTUL voi muri. Fie ucisă, fie prin sinucidere.
Ştiu că toate astea sună cretin. Sunt cuvintele unui om nebun.
Am învăţat că singurătatea e cel mai sincer lucru. Singurătatea aduce fiinţele în pragul nebuniei. Nebunia primordială.
Dacă mai aud un ''nu trebuie să'':gîndeşti, te simţi, priveşti, etc aşa o să crăp. Nu trebuie nimic în lumea asta. Totul e dispensabil. Totul se poate înlocui. Ne lăsăm înrobiţi de convenţii. Totul e o convenţie. Pot să cred orice. Pot să fac orice. Pot gîndi orice şi oricum.
Sunt un om mizerabil. Dublul meu îmi rînjeşte. Dar îl voi prinde, o, îl voi prinde şi voi muri rîzînd în hohote.
Sau poate că nu. Poate că toate astea sunt rodul oboselii. Poate că..
Poate că mai bine..
Aş dispărea şi aş fi înlocuită şi viaţa mea e o poveste scrisă pe nisip înainte de flux.
Nu cred că însemn nimic.