duminică, 10 mai 2015

Hulubi şi Necrovile

Acum totul e conturat printr-o greaţă fizică. O disperare adîncă. Un abis pe care nu-l pot atinge, pe care nu-l pot controla, o serie de turbulenţe mentale. O mînă invizibilă ce mă strînge de gît în fiecare secundă. Un miros fetid ce nu există decît în gîndurile mele şi care-mi răscoleşte măruntaiele. Nevoia unui plîns lung, animalic, instinctiv.
Nu mă pot gîndi la el. Mă trezesc şi sunt stabilă cîteva minute, pînă cînd îmi revine memoria. Somnul e o moarte temporară. Azi-noapte iar l-am visat. În vis nu mai disperam. Fusese un vis traniu, legat de condus, de noapte, de drumuri pustii, de oameni pe care nu-i cunosc. Şi el, el care nu mă lăsa singură. El care-mi zace în spatele tuturor gîndurilor conştiente. El care nu mai există decît pentru că deşi nu-mi mai aparţine, eu îi aparţin. El, care nu poate fi încă alungat de muzică, indiferent de cît de tare e, el care nu-mi părăseşte gîndurile decît la suprafaţă.
Sunt sfîşiată de dorinţa de a vorbi, de a fi egoistă în discursuri legate de ceea ce trec, dar de asemenea nu-mi doresc să îngreunez sufletul nimănui cu ceea ce-mi încarcă mie sufletul. Nu pot să vorbesc, nu pot să relatez evenimente din trecut, elemente din viitor, de prezent descompus abrupt, de toate dorurile mele. Parcă mîna mă strînge mai tare de gît şi amintirile se metamorfozează în rouă ce-mi alunecă de sub pleoape. În duş nu mai aveam impresia decît că toţi stropii nu sunt altceva decît lacrimi artificiale ce mă jelesc. Nu-mi place cînd oamenii mă privesc cu milă, pentru că mă fac să mă simt conştientă de sufletul meu jerpelit. Nu mă poate îmbrăţişa nimeni atît de tare încît să lipească toate fragmentele la loc.
Credeam că mi-am găsit sufletul, dar acum -am pierdut iar. Nu s-a mai pierdut în supa miso, ci-n ciorba rădăuţeană de la cantină.
Vineri seara, după ce am stat în faţa căminului cu Daiana (frumos nume, ca de deitate) şi Diana, am urcat în camera goală şi m-am aşezat în pat, la laptop să ronţăi ceva. Am simţit că nu sunt singură. Mi-am ridicat privirea ca să constat că două perechi de ochi mă priveau extrem de confuz. Doi porumbei, albi ca neaua se uitau la mine de pe dulap, de parcă le-am invadat spaţiul personal. Nu am verificat, dar cred că i-am întrerupt din intimităţi. Apoi, cei doi şobolani zburători au zburătăcit vreo cinci minute, cu mine după ei, pînă am reuşit să-i înhaţ, pe rînd şi să le dau drumul pe fereastră. Cam cum se aruncă porumbeii la nuntă, aşa i-am aruncat şi eu în semi-întuneric să meargă la dracu'. Dacă a fost ceva ce se putea răsturna, ei au răsturnat.
Aseară am mers cu Pănescu la Necrovile. A fost rezonabil. Celelate trei trupe n-au fost chiar ceaşca mea de ceai. Solistul de la Necrovile ne-a dat pene de chitară iar eu am primit setlist-ul. Avea un zîmbet de om bun, genul de zîmbet care te recomfortează după cea mai proastă zi din viaţa ta. A meritat să merg la ei la concert. Atmosferă grozavă, ca de întrunire de familie, o familiaritate plăcută. M-am tot gîndit la Rockstadt.
Iar prezenţa lui zăcea dincolo de muzică, îmi aminteam ce-mi zicea de concerte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.