welcome in my life

Am revenit după lupte seculate ce-au durat aproape o lună. Iar eu sunt într-o perpetuă stare de şoc. Dar s-o iau dintr-un capăt.
Mi-am dat, luat, ''sărbătorit'' bacu' cu 8.70. Slăbuţ, da no. Ţinînd cont că jumate din ţară a belit-o, sper totuşi c-am să intru la facultate. Nu?
Am bacu', deci exist. Super. Şi-acum?
Acum stau ca o Maja desnuda în faţa monitorului gîndindu-mă dacă nu cumva sunt complet dementă pentru că vreau să merg la Litere. Şi nu orice fel de litere, ci rusă - romînă. A se lua în calcul că n-am făcut rusă never-ever şi acolo se ia de la 0. Şi totuşi. Cine mi-ar putea spune dacă am luat o decizie bună decît sinele meu peste aproximativ un deceniu?
Personalităţile mele multiple sunt în conflict. Mai ales cînd cineva spune cînd îi zic cît am luat la bac: Şi poţi intra acolo?
Nu pot spune că sunt speriată, că nu-s. Simt doar că vreau să-mi bag creierul în maşina de spălat şi să-l las acolo pînă iese toată parteagri din el. Aia, puţină, dar existentă. Ce mama naibii?
Nu vreau decît să zac. sau să fug în lume sau să mor sau să... nu ştiu. Vreau ceva, dar nu ştiu ce vreau şi asta e îngrijorător. Nu mă pricep decît la romînă (staţi pînă la cursul de ortografie şi lexicologie unde voi demonstra cu prisosinţă cît de naivă am fost ca să zic că mă pricep la romînă) la sarcasm şi la a crea relaţii inter-umane. Bine, bine, e frumos cum sună asta, dar oricît de bine sună ''fă ce-ţi place'' mie nu-mi sună prea grozav ''fă ce-ţi place pe spatele alor tăi. toată viaţa pentru că ceea ce-ţi place nu-ţi aduce suficient mălai pentru o chirie şi-o subzistenţă precară.''. Nu ştiu, poate numai mie mi se pare că sună rău.
Nevoile de bază umane, din punct de vedere psihologic sunt: mîncare, adăpost, sex şi siguranţă. Teoretic aş putea trăi într-o grotă, cu o ghioagă cu care să-mi vînez mîncarea şi să-mi satisfac şi celelalte nevoi dar din nu ştiu ce motive cred că societatea n-ar accepta cu conştiinţa împăcată stilul meu de viaţă, şi ar încerca să mă re-educe în spiritul corporatist bine-cunoscut de noi toţi.
Ce straniu e să levitezi în propria ta conştiinţă şi să realizezi că e grevă acolo. Că toţi piticii de pe creier, împreună cu mai puţin nemeroasele lor rude, elfii şi iepuraşii (de sezon) fac pauză şi zac de-a valma, blocînd conductele de aerisire în timp ce eu mă lupt cu pseudo-cadavrele lor ca să mă eliberez eu de mine, indiferent cît de clişeic ar suna asta.
Şi încerc să mă consolez că drama mea nu e unicat şi că defapt nu sunt decît o hemoglobină cu durată limitată de funcţionare într-un sistem circulator cu încă cîteva miliarde de alte hemoglobine exact ca mine. Dar mi se pare că unele îşi fac mai bine treaba, că pot duce mai mult oxigen decît altele şi că sunt mai tinere sau mai eficiente sau ambele. Şi atunci mă gîndesc că în momentul în care voi fi dezlocuită, o altă hemoglobină îmi va lua locul şi nimeni nu va sesiza diferenţa şi organismul în cauză nu va resimţi cu nimic schimbarea.
Şi atunci mă gîndesc la o revoluţie a hemoglobinelor. La o leucemie organizaţională. La o criză socială a elementelor ce compun un organism funcţional care n-are idee despre ceea ce-l face să fie funcţional.
Vom face o anarhie sangvină.

Şi mai vreau să-mi explic titlul mie însemi, ca atunci cînd voi reciti asta tu, adică eu să înţelegi despre ce vorbesc. Dar cred că ştii deja. Ştii că vorbesc de psihopatul lovit de autobuz care a ajuns într-un spital de nebuni apoi. Şi ştii că n-ai crezut niciodată că gluma ta poate fi în mod straniu un adevăr. Şi ştii că n-ai crezut nici un moment, dovadă fiind sila şi evitarea aproape totală a baladelor siropoase şi a cărţilor sf romantice, că o să dai peste psihopatul ideal, peste prinţul din poveştile de groază pe care ţi le clădeai inconştient, ca o copilă naivă.
Gata, cred că ştii despre ce vorbesc.