miercuri, 31 martie 2010

sâmbătă, 27 martie 2010

Dorinţe


Mi-aşi dori să am ochii mari şi verzi ca ceapa,
ca să pot citi ca o pisică-n miez de noapte
cărticică pentru pisică de romulus bucur
şi să torc felin lîna din coşul de hîrtie umplut pînă la refuz
cu ficăţei şi cîrnaţi şi pastile antibulimice
pentru mama.
Vreau apoi
să mă tolănesc în pat şi să ţin pe palmă cutia cu maimuţe
şi să dau boxele la maxim în timp ce se aude arbitrînd al 3-lea sport sîngeros
Să-l rog pe E.M.I.L să-mi spună de unde-i vine numele
să las un capucin din palmă
să se caţere pe sînii mei şi să-i mîngîie
În timp ce eu privesc fereastra calculatorului
Deschisă.

joi, 25 martie 2010

Creioane?




Buf! spusesem eu.
Mi-am luat maxim ceva de nu se poate, şi chestia m-a scos din papuci de nervi.
De mai multe ori. Claunu' ăsta vesel mă caracterizează azi ceva de nu se poate!
Încă înghit în sec cînd/dacă merg la arte. Îmi doresc să mă despic în ruşine. Of. Urăsc că dramatizez, but the show must go on. Şi totuşi nu m-am mai simţit ca astăzi de mult timp. Foarte mult timp. M-am simţit ca acum un an (vai, vestigii antice din visteria monei), cînd ieşeam vara afară şi scoteam limba la alex cînd se dădea pe scooter.
În mijlocul camerei tronează cam tot ce ai nevoie daca vrei să pictezi pe sticlă tip old fashion: pensule, paletă, culori de ulei, acrilice, praf auriu, argintiu şi bronzuliu, ulei de in şi lac. Dracu mai ştie unde am pus terpinolul.
Am uitat să zic că mi-am cumpărat o carte pe ne-ve? De vreo două săptămîni şi trei zile. Exact.
Zînele punckiste din New York. Ştiu că sună cheesy, sau mama dracu mai ştie cum, dar mi se rupe; nu contează că sunt pentru o zi eu, tot insensibilă rămîn.
Şi promit solemn că dacă vreun nenorocit mă mai întreabă cum dracu-l cheamă pe unu şi pe altu de pe tricoul meu cu slipknot o să mă uit urît şi o să-l bag... mă abţin aici să expun pe larg ideile, dar cred că ai prins ideea.
Şi sunt unhappy.
Sau nu?

luni, 22 martie 2010


Zbang.
Multe şi mărunte. Biine, mint. Nu-s mărunte.
Bri a născut-o pe Sofia Iana.
Eu am mîine am olimpiada de TIC şi pentru asta practic am mîncat manualul. Iar proiba practică îmi mănîncă nervii. Sunt puţin stresată din cauza olimpiadei. Îmi doresc foarte tare să ajung la naţională. Habar-n-am de ce. Mi-am pierdut orice dorinţă sau scop. Încerc să-mi dau seama dacă am intrat în depresie sau ceva, deşi nu cred.
Sunt obsedată de Taxi. Nu ştiu de ce.
Nu mai simt nimic. Nici furie nici răzvrătire nici teamă sau speranţă. Nu-mi mai doresc nimic.
Nu mai sunt atentă şi îmi simt creierii plaţi. Nu pot să mă concentrez prea mult timp, şi nu-mi mai pot controla mîinile şi picioarele. Nu-mi mai place să dansez. Nu-mi suport vocea, oare de ce îmi pare odioasă? oricum nu ştiu cîtă importanţă are. Aşa că trag un claxon. Am impresia că sunt urîţică, oricît de narcisistă aşi părea folosind diminutivul. Nu-mi pasă. Am pierdut orice urmă de înţelegere pentru asta.
Am părul veşnic zburlit şi stau cocoşată pentru că aşa mă închid în mine, aşa simt că mă izolez, nu pentru că mă doare spatele.
Nu port fuste pentru că atunci îmi simt picioarele că se măresc şi curg uşor pînă plezneşte carnea de grăsime. Superbe imagini mai fată şi mintea mea, ce să zic.

duminică, 14 martie 2010

HELL


Ce bine e uneori să-ţi tragă cineva un şut în fund şi să-ţi ridice moralul.
Ce păcat că nu am parte de aşa ceva decît rar pentru că eu locuiesc la mama dracu unde nu-s în stare să-mi găsesc jumătaţile. Da, jumătăţi, pentru că pietenii sunt jumătăţi. Şi nu-mi pasă de pleonasm.
Îmi caut privirea ascunsă după melodiile moi de la Taxi şi după lacrimile ce-mi jumulesc retina. Bine, poate nu chiar retina dar deh.. Are dreptate Cătă. Aşa e cînd n-ai prieteni. Sau dacă-i ai sunt prea departe.
Am scris un mesaj lung şi idiot în care mă exprimam ca fiind o nenorocită, cu toţi companionii mei bipezi.
Şi replica ei mi-a tăiat literalmente lama. Ăăă, adică macaroana. Înţelegi tu.
Sunt rece. Atît de rece că involuntar mă gîndesc la un cadavru. Cadavrele ne înconjoară, şi nu mă refer la modul strict paranoic. Ia spune, fripura din farfurie ce-i? o bucată dintr-o viaţă nevinovată.
O felie de cadavru.
Eu îmi flutur corpul pe ici pe colo, deşi sunt un cadavru. Şi cu cît cadavrul e mai animat cu atît e mai şocantă descoperirea acestuia cînd realizează ce e defapt.
Blogul meu nu mai e un jurnal. Rog posibilii cititori să înceteze să-l mai citească.
Blogul meu a devenit lama mea încărcată de sîîîîîîîngeeeeee. Hai că e chiut clişeul, recunoaşte. Dar din nefericire şi eu am ajuns în stadiul de şablon. Mă întreb, cu oareşcare dezgust cîte alte duduci ca mine se mai plîng în halul ăsta? Mi-e silă de mine.
Mă simt ca o copie xerox.
Rcunosc, dacă ce scriu eu ar avea glas propriu probabil ar adopta o voce înfoiată, de fetiţă rîzgîiată cînd aşi scrie asta: Ei şi ce, ce simt eu e diferit!
Dar ştiu că nu-i aşa. Sentimentele mele sunt aceleaşi ca ale celorlalţi oameni de pe planetă şi într-un fel parcă sunt cercuri intersectate într-o diagramă la logică: avem în comun dar sunt ale mele, ale mele auzi?
Nu, nu auzi, şi nu pentru că ai fi surd ci pentru că nu trebuie să auzi. Ci să citeşti.
Îmi caut iar, ca pe vremuri, cînd nu simţeam nimic, refugiul în cărţi. În cărţi groase cu sute de pagini şi multe şi refuz să mai scriu pentru c mă face să sufăr cumplit cînd îmi simt neputinţa, slăbiciunea, neîndemînarea scurgîndu-se pe amprentele degetelor mele. Acum scriu nu ştiu de ce. N-am ce sentimente să mai descarc.
Sunt complet abandonată. Şi bine, exagerez. Nu complet, dar pentru că am mîndria mea stupidă nu anunţ pe nimeni. Doar privesc în gol, mîncînd absentă bucăţele.
Mă detest. Îmi detest existenţa şi uneori părinţii. Pentru că ei vor şi eu nu. Eu nu mai vreau nimic. Nu mai am ce să cer decît imposibilul. Şi chiar dacă ar exista o mică şansă tot nu cred că aşi avea baftă. Trăiesc într-o lume cîinoasă iar toată vlaga mea curge încet. Interminabil. şi se volatizează.
Şi ştiu că nu vă pasă. Şi dacă vă pasă mă lăsaţi să sufăr pentru că...? Pentru că eu nu ştiu de unde să cer ajutor. Şi de la cine.
Pentru că (urmează scuzele) nu vreau să vă înnec viaţa în amarul meu, chiar daca asta înseamnă transformarea mea în cenuşă.
Dar acum nu mai pot descoperi viziunea fără să rănesc realitatea şi invers. E ca şi cum ai... nu-mi vin în cap analogii.
Iar sfîrcurile mele arată ca nişte coarne de diavol.

duminică, 7 martie 2010


Am ochii roşii şi împăienjeniţi de la clor şi oboselă şi romeo şi julieta. Şi tot uit să pun spaţiu-ntre cuvinte, de parcă aşi recita o poezie dintr-o suflare. De parcă fiecare cuvînt e doar jumătate şi cel ce-l urmează îl completează. Dar cuvintele mele sunt molecule de h2o care deşi au o atracţie una faţă de celaltă e prea slabă această forţă intermoleculară.
Îmi caut în creieri cuvintele cînd mă simt singură şi distrusă. Şi mă oftic pe mine, pe corpul meu, pe mintea mea, pe ka-ul şi ba-ul ce mă compun care exagerează fiecare gest de sute de ori transformînd totul într-o catastrofă. Şi fiecare catastrofă mă descompune, mă desfigurează pînă ajung doar oase calcinate. Pînă ce clasicul rînjet îmi va împodobi faţa aşa cum cerceii tăi îţi împodobesc urechile. Şi din găvanele ochilor mei vor fi secat şi ultimele lacrimi.
Şi de fiecare dată cînd sunt fericită las să îngheţe pe cadrîmul palid clinchetele lacrimilor mele.

sâmbătă, 6 martie 2010

Brendaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa
i love you:)
And Alina you too.
I felt great today.
Most of the day.

vineri, 5 martie 2010

Demolată.


Sunt lividă şi îmi dorec sî plîng, dar am impresia că dacă voi face asta îmi vor exploda ochii.
Şi e o prostie şi prin ea îmi dau seama că ai mei sunt avari. Doamne! Dacă setea lor de bani ar fi astîmpărată cred că ei tot nu s-ar putea opri. Ok, înţeleg, nu suntem pe lista primulor 100 cei mai bogaţi oameni dar totuşi să înceapă să urle şi să mă pălmuiască pentru un ghiozdan şi 80 de lei tot mi se pare absurd.
Eh. Nu cred că merită să vorbesc de asta prea mult. Esenţialul: mi-am găsit ghiozdanul; fete aveau dreptate, era la Papiu, iar minte îmi joacă feste; ai mei sunt nişte epileptici crizaţi fără simţul măsurii şi cu o lăcomie incredibilă.
Îmi cer scuze pentru tata, e puţin dement/violent/crizat cînd e nervos. Regret neplăcerile create.
Îmi pare rău că am plîns, dar disaperarea încurcă raţiunea rău de tot. Sunt distrusă. Efectiv. Nu mai pot face nimic. Sunt complet goală şi singură. Şi căscată, de ce să nu recunosc? Schizofrenia mea atinge cote înalte daca am fost în stare să plec de la şcoală fără ghiozdan.
Îi mulţumesc Minei, Edinei şi Teodorei pentru că au insistat pînă m-au convins să merg şi la şcoală împotriva voinţei mele. Mi-e greu să recunosc asta, dar sunt o căscată iresponsabilă şi capsomană. Poate că faptul că realizez asta mă demorealizează cu totul. Mă copleşeşte şi mă dărîmă.
De ce toate vinerile mele îmi merge îngrozitor de prost? De ce? N-am făcut lucruri suficient de rele ca să pot merita chestia asta. Şi e frustrant că se întîmplă cu regularitate, de parcă Soarta, curvă fiind, îşi setează ceasul special pentru mine, ca nu cumva să mă rateze.
Viaţa e cea mai mare curvă, are tendinţa perversă de a ne fu*te pe toţi acolo unde doare mai rău. Şi am menţionat că n-am decît cinţpe ani? Aţa de pe musorul existenţei mele de abia e la început.
Nu mă pot comporta normal.
Azi mi-am îndreptat pentru prima oară în viaţă bretonul. Nu ştiu de ce. N-are rost, că oricum nimic nu mă poate modifica sufient cît să merite osteneala. În cazul unei neînţelegeri a ceea ce am scris, sunt ca dracu.
Şi nimeni nu poate nega asta.

joi, 4 martie 2010

Roşu.





Pentru fiecare clipă în care mă strînge cineva în braţe eu îi dăruiesc o parte din căldura mea. Îmi laud prietenii din tabără cu fiecare ocazie, şi mă distrez cînd mă gîndesc de limba mea săltăreaţă de ardeleancă.
Pun multe poze ca să acopăr golurile, pentru că na. Esteticu omoară la noi.
Ating uşor fiecare tastă, aproape le mîngîi blînd. Las muzica să curgă prin neuronul meu plictisit.
Ăla unu, care se joacă ping-pong cu peretele.
De săptămîna viitoare voi avea card cu alocaţia din care o să pot să folosesc în mod practic şi personal fix pix *cenzurat*. Oarecum ironic să-mi plătesc contribuţia din o sumă infimă.
Am întîrziat cu cărţile la bibliotecă foarte mult. Ar trebui să le duc.
Mă enervează că nu pot accesa site-ul şcolii, nu se ştie din ce motive, dar asta nu m-a împiedicat să mă uit la failuri pe net.
Oamenii e mulţi şi proşti.
Roşu. Mult mult roşu. Pentru că pe lîngă faptul că e energie e culoarea mea preferată (şi o repet pentru a suta mia oară).
Sîngeriu.
Profund.
Adînc.

miercuri, 3 martie 2010



Nu sunt o fire amorezantă. Ideea de a iubi, cum zice profa mea mai nou, pasional nu ma tentează. Niciodată. Visez că voi deveni una din acele bătrînele singure şi pline de vivacitate, care se urcă pe munţi la 80 de ani. Bine, nu chiar 80 da na.
Dar să revin la iubire. Ah, Eros a fost în misiune mare parte din viaţa mea. Cînd în sfîrşit nenorocitu şi-a tunat aripile nici măcar nu mi-a hăzrit o iubire pe bune. Nesimţitul mi-a injectat doar o doză de hormoni în plus. Pizda mă-sii.
Acum chiar nu înţeleg de ce mă contrazic eu pe mine. Poate sunt geloasă.
Dar nu. Nu pot fi geloasă pe ceva ce nu cred că voi avea curînd.
Mda. Optimismul meu ucide cu sînge rece. Nu vreau să aud încurajări stupide. Ştiu cine sunt. Ştiu că sunt o morsă obeză cu un grad ridicat de probleme mintale şi personalitate dubla, uneori triplă.
Cînd vorbesc e una. Cînd scriu pe mess sunt alta. Cînd scriu aici sunt depresiva pentru care nu te-ai pregătit.
Vreau..ce vreau?
Vreau să-l strîng în braţe pe Cătă, pentru că e un nesimţit care vrea să facă sex cu mine. Şi pentru că uneori e sensibil. Şi vreau să-l sărut. mda, ar trebui aici să adaug că am o datorie de două săruturi la el pentru nişte melodii. E ciudat să vrei asta cînd nu ai văzut persoana respectivă niciodată.
Dumnezeule, sunt jalnică. Kill me now!
Nu ştiu cum voi iubi eu. Probabil o să-mi iau ţeapă.
Cînd nu ai ce face începi să te plîngi, aşa ca mine, şi nu-i mişto.
Relaţii virtuale, d-astea nu vreau. Am avut una şi mi-a ajuns pînă în laringe. Probabil l-am speriat suficient de tare pe tip cît sa facă tot posibilul să evite contactul cu mine. I am good.
Art Tatum, marele maestru al pianului.
Scriu sacadat şi prost. De ce să nu recunosc? Aici mă preling ca margarina topită pe muşama.
Sunt afonă. Ce păcat.
Îmbrăţişez mult. Nu ajută foarte mult dar e bine ca pentru cîteva secunde să fii inundat de căldura aia caracteristică.


Se poate să ai orgasme intelectuale?
Şi dacă da, cum se manifestă?

marți, 2 martie 2010

Lonlyness

Vreau să ştiu să scriu. Şi îmi doresc asta îngrozitor de tare.
Poate aşa Providenţa s-ar îndura de mine şi mi-ar mai da o şansă la puţinele mele dorinţe.
Dăruiesc iubire dacă am cui, dar mă simt atît de singură şi de îndepărtată faţă de toţi cărora le-aşi putea-o da.
Sunt absurdă, întradevăr.
Cred că acolo, undeva, cineva se gîndeşte la mine. Într-un fel asta mă ţine în viaţă.
Există oameni cărora le pasă de mine chiar dacă sunt departe şi chiar dacă eu sunt mai varză de felul meu.
Ţin lacrimile la distanţă pentru că ştiu că dacă aşi ceda tentaţiei aşi scurt-circuita toată tastatura.
Ţin întotdeauna două fraze în mine: Te iubesc şi Ţine-mă în braţe. Puţinor persoane le zic că le iubesc, şi atunci întradevăr vorbesc foarte serios.
Eu sunt un phoenix care renaşte cu fiecare sentiment, în fiecare zi fac performanţa de a mă simţi mizerabil iar mai apoi gay.
Eu nu iau foc pentru că nu mă simt hot, şi nici nu sunt decît atunci cînd mă privesc în 2D goală în oglindă.
Iar atunci sunt narcisistă şi egoiestă.
Şi mai ales misandră.

Imaginaţia mamei.


Mestecă mestecă înghite. Mestecă mestecă înghite. Aşa mi-ar zice Daniel dacă m-ar vede înfulecînd salata mea de varză murată din ardeii muraţi cu trei picături(plus minus una) de oloi.
Acum mă gîndesc la faza cu *înghite* numai la prostii. Ei da, era evident că terminasem deja salata mea acidă. Dacă mă veţi vedea mîine dimineaţă cu o gaură în loc de stomac să ştiţi că asta-i cauza.
Îmi amintesc cum mi se rostogoleau lacrimile pe obraji cînd a plecat Ana şi Andreea din Braşov. Plîngeam şi nimeni nu mă putea opri. Îmi promiteau fel de fel de lucruri. Acum eu nu fac decît să aştept să mai treacă incă 8 luni ca să le văd îndeplinite. Şi pe alea numai pe jumătate.
Am fost o moartă vie două zile. Nimic nu mă putea scoate din starea de amorţire.
Acum tu, cel ce citeşte inima mea frîntă prost refăcută din cuvinte blegi, tu te întrebi de ce dezgrop morţii probabil.
Nu ştiu. Probabil că sufletul meu se agaţă (dar vai ce adorăm cuvîntul ăsta desemnător de sentimente) de orice amintire plăcută.
Dacă m-ar întreba cineva( hell no!) probabil i-aşi spune că norocul meu se plăteşte îngrozitor de scump de fiecare dată cînd îl primesc.
Şi apoi o iau de la capăt. Am o karma îngrozitor de alambicată.
Şi parcă alambicul era mecanismul ăla în care se făcea ţuică nu?
ce faci? scriu.
Descarc albume de muzică de la Nirvana, Nickelback, şi mai ales RHCP. Descarc Deep purpule, Iron Butterfly, ACDC, Black Sabbath, Iron Maiden. M-am reprofilat toatal pe rock în perioada tristeţii şi melancoliei mele. Sunt piese care nu înfăţişează ceva din viaţa mea.
Sunt bucăţi albe de hîrtie.
Şi vă prezint acum desenul mamei mele.
Enjoy.

Udă şi..


Ei da, îngheţ. În loc să învăţ, ca o molie prafuită şi ştearsă ce sunt,eu îngheţ.
Sînii mi-au amorţit în halatul ud iar din păr se prelinge apă roşie(din cauza coloranţilor care mi mai bag uneori în păr).
Mă gîndesc la tratamentul meu cu şocuri de doi microamperi în triunghi petru muşchii mei sficterieni. Sper să apreciez asta peste n ani cînd voi fi o babă schizofrenică.
Da ştiu exagerez, normal.
Dar asta nu mă împiedică să deger în continuare.
De ce nu mă îmbrac? mi-e lene şi în plus ar însemna să-mi fac curaj pentru lecţia de istorie. Şi tema la mate. Şi la fizică. Iisuse, chiar nu-mi vine.