Ma simt rigida, fixa, de nestramutat. Simt ca pot calcula si pi-ul infinit, simt ca pot face orice.
In spate incep sa-mi creasca niste aripi ca niste sulite. Simt ca pot. Dar ce pot? Sa zbor pana in infinit. Simt ca pot darama orice zid.
Nu stiu cat valoreaza o drahma, dar simt ca valorez cat un miliard din ele. Nu sunt optimista, sunt hotarata, sunt rea si egoista, sunt rea si aroganta. Si totodata ma simt buna, ma simt puternica si generoasa. Un val de caldura imi patrunde prin piept si se imprastie in tot corpul, in fiece celula vie sau moarta, in fiecare fir de par, in fiecare gand, idee, fiecare sentiment.
Aiurez.
Oare?
Sunt drogata? Dar cu ce atunci? Cu iluzii, sperante, instincte ce napadesc la suprafata?
O lumina calda ma strabate si imi pulseaza energie. Delziluziile, esecurile, toate dispar, se pierd din capul meu si mai raman doua lucruri anaerobe in mine: ratiunea pura si instinctul total. Se armonizeaza spre socul meu si ma surprind.
Trupul mi se disperseaza incet in particule fierbiniti. Ma imprastii peste tot. Peste tot unde as fi vrut sa ajung, unde am ajuns, unde sunt, unde voi fi, unde am fost.
Mintea e zdrobita, corpul a devenit instinct, a devenit emotie.
Am devenit eu.
Ca scapata dintr-o chochilie prea stramta, ma despart de materialitate, ma desprind usor spre sol sa zbor spre Soare, sa arda tot ce eram eu, toata impuritatea ce-ar mai fi putut ramane.
Ma restrang in diferite forme, ca si cum gandurile mele ar fi stele si s-ar reaseza pe cerul vietii, refacandu-ma, recreandu-ma, reabilitandu-ma.
Incet se desface ca sfoara si ce-a mai ramas din mine. Ratiunea se topeste ca o lumanare dintr-o biserica...
A mai ramas instinctul, a mai ramas emotia. A ramas praf pur, a ramas ura, iubirea, razbunarea, rautatea, lasitatea, ne-simtirea, curajul, si tot ce a-nsemnat vreodata sentimentul.
Am ramas un singur gand dintr-un milion de altele, selectat parca la nimereala.
O ultima intrebare.
Ultimul raspuns, negasit niciodata de nimeni, fiind prea mult.
Si acum?