miercuri, 5 octombrie 2016

CXIV

"Îmi pare bine că sunteţi iar aici."
"Şi mie-mi pare bine."
Portarul a apăsat butonul liftului pentru mine. În mîini aveam toată lenjeria de pat.

Nu contează cât de... oricum sunt, castanele mereu mă încîntă. Nu ştiu ce-i cu fructele astea maronii de mereu îmi dau o uşoară stare de confort. Cam ca şi cum aş revedea un prieten vechi, frânt într-un milion de fragmente. O carte pe care o ador, descompusă în fîşii ce sunt împrăştiate pe jos oriunde merg.
Ambele comparaţii sunt cretine, dar chiar n-am nimic mai bun acum.
Cred că teama de eşec s-a dizolvat din mine în clipa în care am realizat că mai nasol de atît doar cu încăpăţînare aş putea s-o fac. Pînă la urmă, nici nu ştiu cît e vina mea şi cît nu.
Îmi conserv mintea într-o amorţire ce mă face să uit de tot. Încerc să glumesc despre ce şi cum o duc, dar cred că mi-e frică c-am futut meciul de-a binelea.
Concomitent, îmi doresc enorm să renunţ şi să lupt. Habar n-am ce dracu să fac. Mă simt singură şi complet rătăcită. Nu ştiu cine sau ce sunt, sau ce mi-aş dori să fiu.
Oamenii rîd cu atît mai tare cu cît mi se adîncesc în mine rădăcnile autodistrugerii mentale. Problema nu e că e un război în mine, nici că am bătut în retragere, ci că am renunţat cu toţii.
Ne e foame, frig, frică, sunt toţi nervoşi, suntem goi şi complet dezorientaţi.
I have nothing.
E probabil una din frazele mele preferate. E şi normal, doar e o frază ce-a fost reabsorbită în adîncurile creierului meu de atît de mult timp..
Am constant senzaţia că sunt inutilă.

joi, 22 septembrie 2016

Întuneric (sau alt titlu fără legătura cu conținutul)

Creierul meu nu mai face distincția limpede între limbile pe care le folosesc şi, ceea ce e chiar mai grav, mă face să le pocesc pe toate. Sunt convinsă că nu e asta prima oara, doar că acum mă deranjeaza. Sunt înconjurată de oameni a căror limba le e şi lor hibridizată. Dizlocări de cuvinte şi expresii.
A trecut aproape un an de cînd n-am mai scris aici. Nu pentru că nu am mai scris deloc, ci pentru că... nu ştiu. Nici măcar nu-mi pot aduna gîndurile ca să debitez ceva coerent.
Au trecut multe peste mine. Stresul, depresia şi anxietatea, cuvintele astea cu încărcătura lor semantică ce nu par să aibă sens pentru o parte din oameni. Am scris o licenţă despre ce mi-am dorit, aproape de limita sănătăţii mele mentale, finalizînd-o într-un bar aproape de facultate cu wi-fi şi cafea ieftină.
A murit una din persoanele mele preferate cu o săptămînă înainte de licenţă şi creierul mi-a zăcut într-o supă amorfă de amorţire. Mi-aş fi dorit să mă vadă cu tocă, ţinîndu-mi discursul penibil ş să-mi audă vocea tremurând de emoţii.
Mă simt de parcă am eşuat. În capul meu rulează etern aceeşi bandă. Mă sperie existenţa propriului orgoliu. Mi-e frică că nu o să fiu fericită. Nici stima mea de sine nu e cel mai încîntător subiect. Mi-e ruşine de lamentaţiile mele, la fel ca în iarnă cînd mi-era ruşine că plîng în faţa psiholoagei. Încă îmi e.
Nu ştiu cine dracu sunt. Nu ştiu nici ce fac. Zac într-un stadiu constant de învăţăcel inapt, sub teroarea constantă că viitorul meu e cvasiinexistent sau sortit eşecului.
Încurajările, puţine, zise pe un ton lipsit de inflexiuni aproape mă rănesc. Trăiesc cu paranoia că nimeni nu mă place, dar toţi sunt politicoşi şi atunci mimează aprecierea.
Mă adap dintr-o afecţiune fictivă pe care o strîng în grămăjoare cît mai compacte, încercînd să ignor faptul că de fapt nimeni nu-şi doreşte să mă cunoască pe de-a-ntregul, ci doar să mă arunce sub preşul unui singur lucru pe care l-am făcut sau gîndit. Cel puţin asta cred.
Mă îndoiesc de claritatea, concizia şi inteligenţa mea. Aş vrea să zic talent, dar mă dezgustă propria mediocritate de prea mulţi ani ca să mă mai chinui să-l adun la socoteală.
Ideile-mi sunt frigide şi sterpe. Redundanţa lor mă întristează şi mă face să mă simt invalidă.
Nu am nimic al meu, şi asta mă consumă. Nu am nici o realizare. Sunt un nimeni într-o masă eterogenă de fiinţe. Aşa-zisele mele aptitudini sunt inutile în viaţa reală, dacă ignorăm capacitatea de a găti o masă completă de nuntă pentru o familie restrînsă de somalezi.
Umorul meu e ciudat sau şters, şi toate încercările mele de a fi zen par să eşueze într-o sforţare artificială. Nimic nu merge bine propriu-zis. Nu se întrevede o luminiţă la capătul tunelului şi simt că vreau să renunţ şi să nu mai fac nimic decît să eşuez. Vreau ca grijile mele să fie mici şi previzibile, gestionabile prin calm, nu hazard.
Vreau să mi se zică că-s frumoasă, că am un suflet apreciabil, că-s ambiţioasă şi puernică pînă la graniţa cu încăpăţînarea nesănătoasă. Să fiu alintată. Să nu trebuiască să îndur de fiecare dată o tonă de mizerii şi dificultăţi.
Mă simt redusă la stadiul de mobilă inadecvată.

duminică, 22 noiembrie 2015

Picături de fericire

Cîteodată viaţa e frumoasă. O zic ca şi privitor. Cîteodată se preling sentimente pe obrajii celorlalţi şi asta e ceva frumos. Cîteodată frumuseţea izvorăşte din alte izvoare decît cele pe care ne încăpăţînăm să le tot folosim.
Printre milioanele de post-it-uri care compun imaginea pixelată a universului se află şi cîteva în culori calde, nu aprinse, ce le fac să radieze pe celelalte.
Probabil ele sunt ceea ce ne motivează.
Namaste.

duminică, 11 octombrie 2015

Castane lucioase şi împrăştiate

Mă obsedează castanele. Castanele coapte, lucioase, scoase dintre spini. Castane ce-au căzut şi s-au frecat de asfalt.
Castane, castane, castane.
Castane coapte, vîndute de ţigani la colţul străzii, la 5 lei cornetul.
Castane, castane, castane.
M-am gîndit mult dacă şi ce să scriu. Nu mi-au venit în minte decît o frază: "studenţii de anul I sunt ca nişte castane ce abia s-au desprins din copac, lucioase şi încă verzi pe dinăuntru, iar noi, restul, ca şi castana ce ţi-am dat-o ţie anul trecut". Am conchis că totuşi e siropos şi tîmpit, dar a continuat să mă obsedeze ideea.

Toamna asta nu-i ca celelalte. Nu ştiu de ce. Am un ghem în stomac.

Castanele mă fascinează şi vreau să le vîr pe toate-n suflet. vreau să le strîng pe toate. Castane mici şi mari, duble, ude, ce-au picat prin bălţi. Cînd eram copil strîngeam multe multe şi le duceam în casă. Nu mi-au plăcut niciodată alte obiecte cum mi-au plăcut castanele. Le înşiram în desene 3D pe covor şi voiam să rămînă aşa. Apoi le strîngeam şi le aşezam altfel. În funcţie de mărime, de culoare, de formă. Îmi plac castanele-perechi, cîte două într-un culcuş, cu bazele plate.
Şi acum, le privesc lacomă şi vreau să le strîng pe toate. Averea mea să fie din castane.

În spatele agendei mele galbene, cea pe care mama mi-a luat-o acum cîteva luni, înainte de titlurile ştirilor, interviurilor şi articolelor ce le-am scris pe ultimele două pagini este un text pe care l-am scris în urmă cu două luni. Am vrut atunci să-l copiez pe o postare, aici. Dar n-am putut. N-am vrut.

"În mintea mea există o statuie. Ştiu că e făcută dintr-o piatră volatilă pentru că nu am o imagine concretă a ei, dar ştiu că sunt eu, iar eu sunt Iştar.
Ştiu că statuia e minunată, tocmai pentru că nu are o imagine concretă. Nici eu nu sunt o imagine. Sunt un cumul de lucruri. Nici nu ştiu măcar dacă pot însuma fiecare lucru pe care-l ştiu despre mine.
În acelaşi timp sunt eu şi nu sunt eu. Sunt cea mai bună versiune a mea pe piedestal, în timp ce versiunea mea reală stă la picioarele celeilalte. Statuia e imensă. Ştiu că, dacă aş pune mîna pe ea, s-ar concretiza sub degetele mele, dar mi s-ar arăta foarte puţin.
Sunt o nucă într-un coş. Sunt acoperită de o cojiţă brună, apoi de carapacea lemnoasă în timp ce stau aşezată în poziţie fetală. Asta e altă proiecţie a mea.
Sunt convinsă că ştiu şi nu ştiu despre mine. Ştiu. Dar nu contează decît pentru mine. Cred că am nevoie de terapie. Sunt stabilă acum pentru că mi-am promis că nu o să las nimic să mă dezrădăcineze. Dar nu ştiu cît de fragilă sunt.
Nu sunt mai bună decît alţii. Nici nu trebuie să fiu. Sunt doar eu şi sunt singură tot timpul. Alţii nu contează. Eu mă raportez la mine şi asta ar trebui să fie suficient. Şi o să văd dacă-mi rămîn eu mie sclavă sau mă voi identifica cu versiunea mea grandioasă.
Nu o să am niciodată control total. oate ar trebui să mă obişnuiesc cu asta. Deşi sunt sigură că o să urlu mult timp la stînci cu speranţa că se vor transforma în giganţi de piatră. Cînd aveam 12-13 ani mi s-a zis că în viaţă porneşti cu o căruţă de principii şi că dacă rămîi cu o mînă din ele ar trebui să te consideri norocos. Eu vreau doar să fiu obiectivă, circumspectă şi puternică. Să scot izul de mediocritate din mine.
Ce ciudat e să nu scriu asta ca pe un articol! Nu vreau să mă automatizez. Nu vreau să-mi scoată nimeni prostiile din cap, să zică că gîndurile mele sunt greşite şi că ar trebui să gîndesc altfel. Nu vreau să mi se interzică să cred ceea ce cred şi să zic ceea ce zic. Nu vreau să fiu luată ad litteram de către cei lipsiţi de unor. Nu sunt un obiect de comparaţie şi nici cuantificabilă. Nimeni nu e.
Mă gîndesc că astea-s gînduri de om de douăzeci de ani ce se vor şterge ca şi cuvintele scrise într-un caiet cu grafit. Unele încet, greu, altele rapid, şterse de degetele ce trec deasupra lor ca cititorul să şi le întipărească vizual.
Vreau să mi se scrie în piele viaţa. Toate cicatricile ce m-au compus şi format.
Sunt cea mai grozavă oaie din lume şi n-ai să schimbi asta.
Behehe."

Vreau să nu mă simt vinovată de ceea ce scriu şi să simt nevoia să explic. Nu e nimic de explicat.

luni, 28 septembrie 2015

Nu ar trebui să mă simt aşa

Castane lucioase, ploaie, bălţi, plapumă, cafea, muzică.
Concerte, oameni, mulţimi, gălăgie.

Atunci de ce mă simt ciudat? Nu cred că e anticiparea noului an universitar. Aş vrea să-mi deschid gura şi să zic ceva, dar nu am nimic de zis. Aş vrea să îmi dau capul pe spate să zîmbesc în ploaie.
Dar nu mai plouă.
Vreau să pot asculta liniştea.

sâmbătă, 5 septembrie 2015

Vreau să nu mai înţeleg fiecare vers al fiecărei melodii idioate ce merge la radioul din bucătărie. Mă deconcertează şi mă irită.
Cît timp am scris la ziar m-am simţit epuizată de tot fluxul meu creativ. Trebuia să interpretez totul într-o manieră concisă, clară, cu o sumă fixă de caractere şi informaţii esenţiale. Nu ştiu dacă asta m-a disciplinat în vreun fel sau nu.
Aversivitatea mea faţă de citit care a început la finalul sesiunii s-a mai ostoit. În schimb aversivitatea mea faţă de evenimentele politice şi sociale mondiale, dar mai ales ale supoziţiilor şi părerilor create de acestea, se amplifică.
Am întîlnit mulţi oameni şi-am auzit multe poveşti. Am ascultat varii soiuri de muzică şi m-am izolat în mulţime. Acum pot să mai adaug încă un pas în exteriorul circului. Şi un pas în interior.
Şi acel moment cînd a trecut o lună şi tu n-ai primit încă banii pe munca ta. Super.

miercuri, 1 iulie 2015

Who am I?

Teoretic, sunt cine vreau să fiu. Dar, vorba lui Camil Petrescu, din mine însămi nu pot ieşi. Şi totuşi, (vezi Anton Holban), merg eu alături de mine. Sau eu e un altul? (Blecher)
Şi, totuşi, cine sunt?
Aleg să mă identific cu alţii şi aşa am impresia că-s un colaj. Sunt un Eliade ce tînjeşte după geniu. Sunt o Rodica Ojog-Braşoveanu ce se amuză de personajele care-i trec prin faţă. Sunt o Emilie Autumn revoltată şi cinică. Sunt Iştar şi Înaltă Preoteasă. Sunt Nimic.
Sunt o frumuseţe rubensiană, dar doar parţial. După standardele lui, aş fi slabuţă.
Sunt compilaţia tuturor cărţilor pe care le-am citit. Sunt imaginea tuturor desenelor animate pe care le-am văzut (pentru că nu mă uit la filme sau seriale).
Nu, nu am un răspuns romantic la întrebarea asta. Chiar nu ştiu.
''Tu nu ştii, dar eşti un înger'', ,,Eşti bolnavă rău'', ,,Nu eşti normală'', ,,Nu eşti proastă'', ,,Eşti deşteaptă'', ,, Eşti efervescentă!'', ,,Eşti cea mai sentimentală metalistă pe care o cunosc''..
Sunt suma tuturor părerilor care s-au format pe baza a ceea ce zic, fac şi reacţionez.
Teoretic, cred că există o şansă, infinitzecimală, adevărat, ca cineva să fie rezultatul aceleiaşi combinaţii.

Pînă acum mi s-a demonstrat că oricît de glorios ar fi planul tău, o să se ducă dracului. Asta o să te pună în situaţia ultimă de a te întreba ce mă întreb eu acum. După ce se duce planul dracului poţi:
a) să te încăpăţînezi şi să-l resuscitezi,
b) să-l modifici, păstrînd notele esenţiale sau
c) să-ţi faci altul.
Problema e că nimeni nu are un set de instrucţiuni clare.
Soluţia e că nimeni nu are un set de instrucţiuni clare şi interpretările sunt variate.
În momentele mele de panică asta mă sperie. Totul pluteşte în teoria haosului şi doar convenţiile sunt cele ce menţin linia de plutire în lume. Work, Eat, Sleep, Repeat. Fă mulţi bani ca să-ţi permiţi luxul de a... te pensiona, în definitiv. Îngroapă-te în chestii materiale cu preţul sănătăţii tale. Ia-ţi un calculator mai bun, o maşină mai rapidă, o salată mai verde ca să te premiezi pentru că meriţi. Înduioşător.
Nu mi-a dat o lacrimă.
Vorbesc mult în citate azi.

Find out what you love and let it kill you.

O să mor strivită de cărţi.

Nu renunţa să cauţi. Nu intra în panică. Nimeni nu are directive clare. Nici un colaj nu e identic. Nu repeta greşelile doar de dragul de a te convinge că-s greşeli. Dacă nu vrei să faci nimic, nu face nimic. În fond, nimeni nu te poate obliga la ceva. Dar rămîi treaz şi lucid.
Inspiră, expiră şi acum repetă după mine:
Eşti ceea ce vrei să fii.

miercuri, 17 iunie 2015

E.

There is something romantic in insanity. There is something beautiful in loosing your mind. There is something wonderful in jazz and literature into the dept of the night. It makes you feel somehow special, even if you know that's not true.
There is something special in the insecurity that no matter how many words you use or what language are you talking, the one next to you might not understand. Oh, and there is something magical in people. Toys of fate. Masks that wonder through the world, searching for other masks to interact with. Oh, and the panic when the mask slips.
I'm alright. For the moment there is nothing in the Universe except me. I am the only point of reference. I am the novel, the bibliography, the author and the reader. Because this time it is the Universe that is lying inside me.
I smile thinking that now the only way I understand everything is through the eyes of literature. That is not insane, that is common sense. We will understand by the terms of what we know best.
It's been a while since I've wrote in English. Somehow, I felt that this is the way to cheat the vigilant eye of my worse critic. I don't actually care if you think that this is perky, it's just an alternative to what I usually do in order to achieve my unstable illusion of stability. I am alone and that does not bother me now. Oh, yes, the desperation and sickness and fear were there, still are actually, but my dark pigmented playful friends are tired now. I don't fear them now, but I know that that is something temporary.
My mother once told me: I sometimes talk to myself because I need to talk with somebody intelligent. I know that it might sound weird, but i am afraid that if I would actually find someone that would fully understand me it will be a shock and I will feel even more empty. Even though now I don't feel empty not full. Maybe the glass is changing in size.
'Drink me'.
There are so many words. The entire world is just a dictionary. It doesn't exist if we don't have a name for it.
Sometimes I wish to make a mess out of all the languages I know, just to be sure that I'm clear. I juggle with at least two or three mindsets when I think. And this is very interesting. I'm scientifically split in my own mind because of the use of more than one language. Like a personality disorder.
And I find that lovely and grotesque at the same time. Grotesque. That is a perfect example of how you can contain yourself in more than one copy. When I say it in my native tongue, I feel it almost shapeless. When I say it in English it gives a Victoria scent. In French it almost looks like a melting piece of art, giving me a feeling somewhere between fascination and nausea. In Russian it sounds almost aristocratic, somehow. In Norwegian it's cold.
If I can talk something else besides misery, that means I'm fine. But I'll need a break soon if I don't want to collapse again. I'll just hang in there, like the cute fluffy cat-sheep-bull that I am.
So many 'I' in this post. Makes me wonder.

luni, 15 iunie 2015

Demoni şi alte pacte

Aş vrea să fiu liberă.
Aş vrea să sar pe fereastră iar trupul să mi se spargă în sute de fluturi. Iar dacă cumva cineva va încerca să-şi amintească de mine să i se blocheze memoria. Urmele existenţei mele să dispară o dată cu fluturii ce vor fi striviţi.
Uneori am impresia că m-am împotmolit în lectură ca-ntr-un noroi clicos. Alteori că mă sufocă viaţa sau că demonii mă apucă de păr şi mă smucesc, rîzîndu-şi de mine.
Cumva am impresia că m-am lichefiat şi toată fiinţa mea a devenit impură. Învelişul ce-mi susţinea organele, sîngele şi creierul acum ţine să nu se împrăştie toată fiinţa mea păstoasă. Şi-mi vine să rîd isteric şi să-mi las lacrimile şuvoaie, să-mi pierd minţile.
Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi..
Sunt o rotiţă mică într-un mecanism infinit. Dacă mi se vor toci zimţii de tot voi fi scuipată din mecanism şi înlocuită.
Nimeni nu e de neînlocuit. Oh, blestematele de amintiri! Da, ele s-ar putea să te convingă că nu-i aşa. După ce ţi-au mînjit existenţa ai impresia că Adevărul lor e incontestabil. Şi s-ar putea să ai dreptate.
Dar e mă simt umplută cu venin. Şi mi-e ruşine că el se varsă pe cei inocenţi. Pe cei naivi. Ar trebui să fiu în stare să mă conţin pe mine. Doar în singurătate n-o să mă înec singură în otrava mea. Asta ar împiedica autodeificarea mea. Cum să devin o zeiţă dacă nu am atitudinea uneia?
E mai simplu să mimez un zîmbet, să murmur un 'mda', să contemplu existenţa la un grad superficial cînd socializez. Să mă agăţ de terestru.
Unde eşti, Mefistofel? În mintea mea? Te rog chiar foarte frumos să ieşi, să te materializezi cu fum şi artificii şi alte şmecherii, să-ţi laşi urmele de copite pe parchet şi să-mi propui ceva frumos. Cum ar fi iertarea nebuniei. O scurtă purificare mentală. Un psihiatru cu multe, multe cutiuţe şi borcănaşe pline cu bombonele colorate. O Uitare binefăcătoare, e epurarea a Memoriei. O altă viaţă. O perspectivă pozitivistă, optimistă, fericită.
Uite, eu, la schimb, îţi înapoiez toţi dracii şi demonii din mine. Ce zici? E totuşi un număr respectabil, chiar dacă sunt unii care deţin mai mulţi. Îţi dăruiesc toate amintirile mele. Sau tot trupul, dacă-ţi plac treburile astea.
Nu?
Păcat..